Dependenţă

Dependenţa reprezintă relaţia dintre un individ şi un obiect, fiinţă umană, grup de persoane sau instituţie, relaţie reală sau imaginară, care implică o obligaţie mai mult sau mai puţin acceptată din partea acestora din urmă, şi care este legată de satisfacerea nevoilor persoanei (Memmi, 1984). Dependenţa este un „fapt al vieţii sociale sau personale experimentat de orice persoană în anumite momente ale vieţii, care este însă experimentat pentru perioade mai lungi de timp sau chiar pentru toată viaţa de anumite persoane”, arată Day (1992, pag.4).

Literatura de specialitate relevă existenţa a mai multe tipuri de dependenţă. Day (1992) arată că există o dependenţă de timp, care presupune dependenţa de timpul pe care şi-l alocă o anumită persoană/ instituţie pentru anumite activităţi, şi o dependenţă financiară, legată de banii sau resursele materiale distribuite de cineva anume. Dependenţa faţă de stat este atât dependenţă de timp, cât şi financiară.

Goodin şi Schmidt (1998) vorbesc despre dependenţa necriticabilă, care este o dependenţă naturală, de tipul celei existente în cadrul familiei între părinţi şi copii, şi despre dependenţa criticabilă care este una nenaturală, cum este cazul dependenţei de stat şi de serviciile de protecţie socială oferite de acesta. Cea ce este criticabil în cazul celui de-al doilea tip de dependenţă, subliniază autorii, este „faptul că persoanele respective depind de alte persoane sau instituţii atunci când nu este necesar, dependenţa lor fiind voluntară” (pag. 119). În acest context problema dependenţei este una de natură morală, pentru dependenţa necriticabilă persoana nu poate fi condamnată din punct de vedere moral, în timp ce pentru cea criticabilă persoana este considerată nepotrivită din punct de vedere moral.

Cercetările realizate de Dean şi Taylor-Gooby în Marea Britanie relevă faptul că atitudinea dominantă a populaţiei este favorabilă dependenţei copiilor şi bătrânilor şi defavorabilă dependenţei şomerilor şi părinţilor singuri faţă de beneficiile oferite de stat. De altfel, Alcock (1997) indică faptul că dependenţa vârstnicilor atât de resursele financiare furnizate de fondurile de asigurări, cât şi de îngrijirea oferită de anumite persoane este în mare parte indusă de politicile sociale. Acestea cresc adesea dependenţa şi neagă autonomia acestora furnizând servicii de suport inadecvate, plecând de la premisa că bătrânii nu sunt capabili să îşi poarte singuri de grijă.

Titmuss (1963) vorbeşte de existenţa mai multor cauze ale dependenţei care duc la existenţa mai multor tipuri de dependenţă. Există astfel o dependenţă naturală, în această categorie fiind inclusă dependenţa prezentă în copilărie sau la bătrâneţe. Există, de asemenea, o dependenţă produsă de incapacităţi şi boli fizice şi psihice. La acestea se adaugă dependenţa determinată de factori sociali şi culturali, care este creată de om şi care constituie sursa majoră a instabilităţii în satisfacerea nevoilor de bază. Această categorie include dependenţa produsă de şomaj, de pensionarea obligatorie, cea produsă de blocarea intrării pe piaţa muncii a tinerilor. Autorul arată că acest ultim tip de dependenţă a crescut în dimensiune şi în semnificaţie în ultimul secol.

Dependenţa faţă de instituţiile care acordă suport social a constituit un subiect fierbinte de discuţie în cadrul politicilor sociale. Criticile liberale şi conservatoare la adresa fenomenului afirmă că beneficiile sociale oferite celor aflaţi în sărăcie au efect asupra motivaţiei şi comportamentul celor care le primesc, ducând la reducerea iniţiativei personale şi la scăderea motivaţiei pentru muncă (Marsland, 1996). În această situaţie individul devine dependent de beneficiile pe care le obţine şi nu mai doreşte să îşi îmbunătăţească situaţia în care se află pentru a nu pierde ajutorul pe care îl primeşte. În plus, o perioadă prelungită de dependenţă duce la scăderea capacităţii de muncă şi de integrare profesională a individului. Alte critici se îndreaptă împotriva faptului că persoanele dependente nu caută alte soluţii de rezolvare a problemelor pe care le au, ci acceptă pasiv ceea ce le oferă sistemul de protecţie socială (Goodin, Schmidt, 1998). Sistemele de protecţie socială generoase, nu încurajează iniţiativa individuală motivaţia pentru muncă, ci creează premisele apariţiei unei „culturi a dependenţei în cadrul căreia oamenii se bizuie mai degrabă pe suportul statului decât pe propriul lor efort” (pag. 133). Astfel, cultura dependenţei are la bază valori ca lipsa de responsabilitate pentru bunăstarea personală şi lipsa de iniţiativă şi de autonomie individuală, care fac ca utilizarea beneficiilor oferite de serviciile de asistenţă socială să fie considerată o stare normală şi o soluţie pe termen lung pentru rezolvarea problemelor financiare.

Dependenţa faţă de instituţiile de protecţie socială prezintă o serie de probleme şi din punctul de vedere al beneficiarilor. Goodin şi Schmidt (1998) arată că cei care depind de aceste instituţii sunt constrânşi să o facă pentru că nu au o altă opţiuni şi trebuie astfel să suporte costurile impuse de aceste instituţii. Pentru beneficiari dependenţa este percepută ca o constrângere şi nu furnizează satisfacţii (Dean, Taylor,Gooby, 1992), generând uneori anxietate (Day, 1992). Aceste efecte negative în plan psihologic pe care le produce dependenţa în rândul beneficiarilor se datorează costurilor de oportunitate impuse de utilizarea serviciilor oferite de asistenţa socială (Prottas apud. Dean, Taylor-Gooby, 1992). Prottas arată că există două tipuri de costuri impuse de primire de beneficii: preţul impus de sistem şi preţurile impuse de birocraţii care lucrează în sistem. Preţurile impuse de sistem se împart în două categorii: preţuri impuse de regulile sistemului care presupun necesitatea existenţei unui anumit nivel de deprivare a beneficiarului ca acesta să primească ajutor şi preţuri impuse de caracteristicile fizice ale procesului de solicitare a beneficiilor cum ar fi completarea unor formulare lungi, perioade lungi de aşteptare, acceptarea unor cercetări intruzive asupra existenţei personale etc. Costurile impuse de birocraţi sunt neoficiale şi constau în neinformarea adecvată a solicitanţilor, manifestarea unei atitudini ostile, stabilirea de reguli arbitrare, tratament diferenţiat aplicat clienţilor. Toate acestea determină o serie de efecte negative în plan individual ale dependenţei cum ar fi efortul şi disconfortul psihic. Un rol foarte important în efectele pe care le are dependenţa asupra beneficiarilor de ajutor îl are propria evaluare a situaţiei şi percepţia individuală asupra timpului petrecut în asistenţă socială, deoarece ajutorul poate avea şi o semnificaţie pozitivă asupra vieţii celor care îl primesc şi să nu conducă neapărat la dependenţă şi efecte negative în plan psihologic (Leisering, Leibfried, 1999).

Bane şi Ellwood (1994) indică existenţă a trei tipuri de modele teoretice elaborate în încercarea de a explica geneza dependenţei faţă de instituţiile de furnizare a bunăstării: modelul alegerii raţionale, modelul aşteptărilor şi modelul cultural. Modelul alegerii raţionale porneşte de la premisa că indivizii examinează opţiunile pe care le au, le evaluează în funcţie de gusturile şi preferinţele pe care le au şi apoi selectează opţiunea care le oferă cea mai mare utilitate şi satisfacţie. Pentru a înţelege comportamentul unei persoane trebuie luate în considerare alegerile pa care aceasta le face. Folosirea beneficiilor de asistenţă socială pe termen lung trebuie înţeleasă ca o opţiune pe care o face persoana. Această opţiune va fi influenţată de caracteristicile sistemului de furnizare a bunăstării şi de natura oportunităţilor exterioare acestuia. De exemplu, pentru o mamă singură care trebuie să aleagă între a munci şi a pretinde ajutoare financiare de la stat, vor fi importante în luarea deciziei: nivelul salariilor, nivelul beneficiilor  şi costul îngrijirii copiilor. Dacă nivelul salariilor este puţin mai ridicat faţă de nivelul beneficiilor, iar diferenţa trebuie alocată îngrijirii copilului, atunci pentru aceasta decizia raţională va fi să aleagă beneficiile de asistenţa socială şi nu munca. Conform acestei teorii angajarea în muncă va fi o cale rar aleasă pentru părăsirea asistenţei sociale, iar cei care nu găsesc o altă cale de părăsire a asistenţei sociale vor rămâne dependenţi pentru mult timp (pag. 71). Deci, dependenţa faţă de beneficiile de asistenţă socială nu cunoaşte o dinamică prea ridicată, odată ce indivizii au făcut opţiunea pentru folosirea acestor beneficii existând puţine şanse pentru apariţia unei soluţii mai potrivite. Politicile pe care modelul alegerii raţionale le propune pentru eliminarea dependenţei de serviciile de asistenţă socială constau în principal în modificări ale sistemului de transfer, ca primă modalitate de modificare a comportamentului, şi în specializarea, calificarea suplimentară a indivizilor pentru a creşte nivelul potenţial al salariilor pe care aceştia pot să le obţină (pag. 74).

Leisering şi Leibfried (1999) afirmă însă că modelul alegerii raţionale ignoră câteva aspecte ale comportamentului uman, cum ar fi refuzul de a face cerere pentru ajutor social din partea unor persoane îndreptăţite din cauza ruşinii şi a stigmei pe care o implică asistenţa socială bazată pe testarea mijloacelor asociată. În plus, în opţiunea pentru o slujbă /căsătorie sau cererea de ajutor social mai intervin şi alte variabilele luate în calcul de persoană cum ar fi dorinţa de a întreţine relaţii sociale la locul de muncă sau dorinţa de afecţiune care se poate satisface în cadrul unei familii.

Modelul aşteptărilor porneşte de la premisa că oamenii acţionează într-un anumit mod doar dacă se aşteaptă ca acţiunea să ducă la rezultatul dorit. Între încrederea în sine, sentimentul de control asupra situaţiei şi rezultatele obţinute anterior există o relaţie strânsă. Succesele trecute cresc încrederea în sine şi îl determină pe individ să considere că are control asupra situaţiei şi să se aştepte la succese viitoare. În schimb eşecurile duc la pierderea încrederii în sine şi la scăderea motivaţiei de a acţiona. Dependenţa apare atunci când oamenii îşi pierd sentimentul de control asupra propriei vieţi şi cred că nu vor mai reuşi să iasă din asistenţa socială. Cei aflaţi în această situaţie îşi pierd abilitatea de a căuta soluţii şi de a folosi oportunităţile disponibile (pag. 75). Spre deosebire de modelul alegerii raţionale, modelul aşteptărilor presupune luarea în considerare a mai multor elemente din viaţa individului pentru a explica situaţia de dependenţă, cum ar fi istoria de viaţă a acestuia cu succesele şi eşecurile suferite, informaţiile pe care acesta le deţine. Acest model prezintă sistemul de asistenţă socială ca fiind mult mai dinamic, unii indivizi întrând în sistemul de asistenţă socială dar reuşind după un timp să redobândească controlul asupra propriei vieţi şi să se descurce singuri. Ieşirile datorate angajării în muncă prognozate de model sunt mai numeroase, în schimb este prezisă o rată crescută a recidivei, deoarece unii dintre foştii beneficiari nu reuşesc să se descurce singuri şi se reîntorc. Pentru evitarea dependenţei sunt propuse măsuri care să stimuleze încrederea în sine a clienţilor şi sentimentul de control asupra situaţiei, mai ales prin oferirea de informaţii.

Modelul cultural subsumează o serie de teorii precum cultura sărăciei şi cea referitoare la underclass (sub-clasa săracilor). Modelele culturale afirmă că anumite grupuri de indivizi împărtăşesc valori, norme şi atitudini diferite de cele ale societăţii în ansamblul ei. Valorile adverse se dezvoltă în cadrul grupurilor izolate geografic şi social, cum este cazul ghetto-urilor nord-americane. În aceste zone de sărăcie concentrată indivizii dezvoltă şi împărtăşesc valori şi norme care încurajează delicvenţa, consumul de droguri, violenţa intra- familială, dependenţa de stat. De asemenea, bărbaţii nu îşi asumă responsabilitatea pentru propriile familii şi pentru soarta acestora. În aceste grupuri dependenţa de asistenţa socială pare o alternativă normală şi legitimă (pag. 78). În plus, modelele culturale accentuează rolul transmiterii inter–generaţionale în perpetuarea sărăciei şi dependenţei. Practic, valorile deviante se transmit de la o generaţie la cealaltă prin procesul socializării. Modelul cultural indică existenţa unei dinamici diferite pentru utilizatorii diferiţi ai asistenţei sociale. Astfel, cei care au crescut în interiorul unei culturi care promovă dependenţa odată ajunşi beneficiari ai asistentei sociale vor rămâne acolo pe termen lung, în timp ce cei exteriori acestei culturi vor face toate eforturile să o părăsească într-o perioadă cât mai scurtă de timp. Drept măsuri de evitare a dependenţei modelul cultural propune accentuarea importanţei angajării în muncă şi descurajarea folosirii sistemului de asistenţă socială.

Problema transmiterii inter-generaţionale a sărăciei şi dependenţei a stârnit multe controverse în literatura de specialitate. Hile şi Ponza (apud Walker, 1994) consideră că acest fenomen există dar este de magnitudine moderată. Factorul cheie în transmitere nu este durata dependenţei părinţilor, ci existenţa unei astfel de situaţii. Ellwood (1986) arată că există o relaţie destul de slabă între dependenţa părinţilor şi cea a copiilor. În plus, dezavantajele care conduc la sărăcie pot să se transmită de la o generaţie la alta, fără să aibă însă legătură cu valorile (Bane şi Ellwood, 1994, pag. 92). Copiii celor săraci nu au resurse suficiente pentru a primi o educaţie superioară, învaţă la şcoli mai slabe, nu au contacte cu piaţa muncii, toate aceste ducând la un risc ridicat de sărăcie, fără să fie legate neapărat de valorile transmise în familie.

Pe de altă parte, existenţa unei culturi a dependenţei care promovează valorile lipsei de responsabilitate pentru bunăstarea personală şi pentru cea a familiei a fost infirmată de o serie de cercetări empirice. Dean şi Taylor-Gooby (1992) arată în urma unui studiu realizat în Marea Britanie că în această ţară nu se confirmă ipoteza existentei unei culturi a dependenţei. Un alt studiu realizat în Germania (Leisering, Leibfried, 1999) indică faptul că cei mai mulţi dintre beneficiarii de asistenţă socială primesc ajutor pentru o perioadă scurtă de timp, fapt care împiedică apariţia dependenţei.

Durata dependenţei de serviciile de asistenţă socială şi factorii care influenţează această durată au constituit subiecte cărora li s-au dedicat o literatură substanţială. Cercetătorii americani au acordat o atenţie deosebită duratei de utilizare a Ajutorului oferit Familiilor cu Copii Dependenţi (AFDC) focalizându-se pe mamele singure ca principali beneficiari (Ellwood, 1986; Haynes, MaCurdy, 1994; Gottschalk, Moffitt, 1994; Bane, Ellwood, 1994). În Germania au fost efectuate de asemenea o serie de cercetări longitudinale cu privire la durata asistenţei sociale (Buhr, Weber, 1998; Leisering, Leibfried, 1999). Cercetările lui Bane şi Ellwood (1994) relevă faptul că rata de ieşire din asistenţa socială este aproape la fel de mare în primii doi ani de beneficii, după care scade în anii următori. Motivele invocate de autori în explicare acestui fenomen constau în heterogenitatea crescută a populaţiei care primeşte ajutor social, pe de o parte şi în faptul că utilizare crescută a asistenţei sociale alterează comportamentul, iar ieşire după mai mulţi ani de beneficii va fi dificilă. Heterogenitatea crescută a populaţiei de beneficiari implică faptul că în categoria celor care beneficiază de asistenţă socială sunt incluse atât persoane care sunt motivate şi au şi posibilitatea să părăsească repede aceste servicii, cât şi persoane care din diferite motive nu pot sau nu vor să o facă. Cei incluşi în prima categorie vor utiliza asistenţa socială pe termen scurt (un an sau doi) până când vor reuşi să îşi îmbunătăţească situaţia. Ratele crescute de ieşire în primii ani se datorează acestora. Cea de-a doua categorie de utilizatori ai asistenţei sociale, care nu o părăsesc din diferite motive în primii doi ani au şanse mai mari să fie dependenţi pe termen lung.

Însă nici beneficiarii pe termen lung nu constituie o categorie heterogenă, Bane şi Ellwood (1994) împărţind utilizatorii de asistenţă socială în trei categorii: beneficiari pe termen scurt, beneficiari pe termen lung şi beneficiarii ciclici (pag 40 - 41). Autorii arată că o mare parte a celor clasificaţi iniţial drept beneficiari pe termen lung sunt, de fapt, beneficiari ciclici, care părăsesc asistenţa socială şi revin în mod repetat. Astfel, perioada totală pe care o petrec în asistenţă socială beneficiarii ciclici poate fi la fel de lungă cu cea petrecută de beneficiarii pe termen lung, însă primii încearcă să se descurce singuri şi nu pot să îşi menţină independenţa financiară pentru mult timp. De asemenea, recidivismul este mult mai frecvent în primii ani de la părăsirea asistenţei sociale, studiile realizate de autori indicând faptul că femeile care au beneficiat de AFDP şi care stau în afară asistenţei sociale pentru mai mult de trei ani este puţin probabil să mai recidiveze.

Studiile efectuate au încercat să identifice şi factorii care influenţează durata dependenţei de asistenţa socială. O primă serie de factori care se asociază cu această durată o constituie condiţiile existente pe piaţa muncii (Dean, Taylor-Gooby, 1992; Buhr, Weber, 1998). Dean şi Taylor-Gooby (1992) indică faptul că noile caracteristici ale şomajului în Marea Britanie duc la creşterea numărului celor dependenţi de serviciile de asistenţă socială. Astfel, prelungirea perioadelor de şomaj, precum şi existenţa unui mare de număr de tineri care nu au lucrat niciodată şi deci nu sunt asiguraţi face ca sistemul de asigurări sociale să fie ineficient, iar numărul mare al celor care rămân în afara lui să cadă în grija asistenţei sociale. În plus, a apărut tendinţa ca piaţa muncii să ofere tot mai multe slujbe nesigure, prost plătit sau cu jumătate de normă, care generează venituri scăzute şi asigurări sociale inadecvate. Cei care lucrează în astfel de condiţii sunt, de asemenea, candidaţi potenţiali ai serviciilor de asistenţă socială.

Alt factor care este considerat a influenţa durata dependenţei de serviciile de asistenţă socială îl reprezintă nivelul beneficiilor oferite. Duncan şi alţii (1995) arată că nivelul crescut al beneficiilor de asistenţă socială este de aşteptat să ducă la lungirea duratei beneficiilor din două motive: un nivel crescut al beneficiilor înseamnă creşterea numărului celor care sunt potenţiali beneficiari şi duce la descurajarea iniţiativei de a munci, cineva preferând să între în asistenţa socială şi să primească nişte beneficii fără să depună un efort prea mare, în loc să se angajeze într-un post care îi aduce un venit comparabil cu cel din asistenţa socială. Un studiu comparativ realizat între situaţia mamelor singure beneficiare de ajutor social din Germania şi a celor din Statele Unite (Leisering, Leibfried, 1999) indică faptul că, deşi nivelul beneficiilor oferite în Germania este mai ridicat decât al celor oferite în Statele Unite, iar sistemul este mai puţin stigmatizator, beneficiarele din Germania nu au perioade mai lungi de asistenţă socială decât cele din Statele Unite. Explicaţia oferită de autori constă în faptul că sistemul german oferă mai multe alternative decât cel american în ceea ce priveşte oportunităţile de angajare, aranjamentele pentru îngrijirea copiilor şi alte tipuri de beneficii destinate familiilor cu copii. Deci, nu doar nivelul beneficiilor constituie factorul determinant, ci întregul sistem de suport social influenţează durata dependenţei.

Educaţia şi experienţa în muncă reprezintă factori care influenţează durata dependenţei de asistenţa socială. Atât studiile realizate în Statele Unite (Bane şi Ellwood, 1994), cât şi cele realizate în Marea Britanie (Walker, 1994) şi Germania (Buhr şi Weber, 1998) indică existenţa unei asocieri între durata dependenţei de asistenţa socială şi nivelul educaţional. Cei cu nivele educaţional ridicat şi / sau cu experienţă în muncă vor rămâne pentru perioade mai scurte de timp beneficiari ai acestor servicii, în timp cei persoanele cu educaţie redusă şi cu experienţă în muncă limitată au mai multe şanse să fie dependenţi pe termen lung de aceste servicii. Acest fapt se datorează oportunităţilor scăzute de angajare în muncă pe care le au cei cu un capital uman scăzut şi mai ales oportunităţilor scăzute de angajare într-o poziţie care să le aducă venituri superioare celor oferite de asistenţa socială.

Boala şi handicapul constituie alţi factori asociaţi cu dependenţa pe termen lung, relevă studiile făcute (Bane şi Ellwood, 1994; Walker, 1994; Buhr şi Weber, 1998). Este de aşteptat ca persoanele cu dizabilităţi fizice să rămână dependente pentru o lungă perioadă de timp de serviciile de asistenţă socială deoarece aceste condiţii nu se modifică pe termen scurt şi împiedică accesul persoanei  pe piaţa muncii.

Un subiect îndelung dezbătut mai ales în Statele Unite îl reprezintă dependenţa pe termen lung a familiilor monoparentale. Atât studiile americane, cât şi cele europene relevă existenţa unei asocieri între durata mare a dependenţei şi familia monoparentală (Bane şi Ellwood, 1994; Walker, 1994; Buhr şi Weber, 1998; Dean, Taylor-Gooby, 1992). Este de aşteptat ca acestea să se afle într-o situaţie de dependenţă îndelungată deoarece problemele lor nu se pot rezolva pe termen scurt (Leisering, Leibfried, 1999).

Vezi: asistenţă socială, cultura sărăciei, under-class (sub-clasa săracilor), sărăcie pe termen lung, sărăcie, capital uman.

Bibliografie:

1. Alcock, Pete (1997) – „Understanding Poverty”, Macmillan, London.

2. Bane, Mary Jo, Ellwood, David (1994) – „Welfare Realities: From Rethoric to Reform”, Harvard University Press, Cambridge Massachusetts, London.

3. Buhr, Petra, Weber, Andreas (1998) – „Long-term Recipiency of Social Assistence in Germany: The Eighties versus the Nineties”, în Andreß, Hans–Jürgen (coord) – Empirical Poverty Research in a Comparative Perspective, Ashgate, Aldershot, Brookfield USA, Singapore, Sydeny.

4. Day, Beryl (1992) – „Dependency: Personal and Social Relations”, Avebury, Aldershot.

5. Dean, Hartley, Taylor-Gooby, Peter (1992) – „Dependency Culture – The Explosion of a Myth, Harvester Wheatsheaf, London, New York.

6. Duncan, Greg et al (1995) – „Poverty and Social Assistance Dynamics in The United State, Canada and Europe”, în McFate, Katherine, Roger Lawson, Willian Julius Wilson (coord.) – Poverty, Inequality and the Future of Welfare State in the New World Order, Russell Sage Fundation, New York.

7. Ellwood, David (1986) – „Targeting Would-be Long-Term Recipientsof AFDC”, Mathematica Policy Research, Princeton.

8. Goodin, Robert, Schmidt, David (1998) – „Social Welfare and Individual Responsability – For and Against”, Cambridge University Press.

9. Gottschalk, Peter, Moffitt, Robert (1994) – „Welfare Dependence: Concept, Measures and Trends”, în The American Economic Review, Vol. 84, Nr. 2, pag. 38-42.

10. Hoyner, Hilary, MaCurdy, Thomas (1994) – „Has the Decline în Benefits Shortened Welfare Spells”, The American Economic Review, Vol. 84, Nr. 2, pag. 43-48.

11. Leisering, Lutz, Leibfried, Stephan (1999) – „Time and Poverty în the Western Welfare States – United Germany in Perspective”, Cambridge University Press, Cambridge.

12. Marsland, David (1996) – „Welfare of Welfare State? – Contradictions and Dilemmas in Social Policy”, Macmillan Press, London.

13. Memmi, A. (1984) – „Dependency”, Beacon Press, Boston.

14. Walker, Robert (1994) – „Poverty Dynamics: Issues and Examples”, Avebury, Aldershot.

15. Titmuss, Richard (1963) – „Essays on The Welfare State”, Unwin Universitu Press, London.