Calitatea vieţii unei categorii sociale renăscute: clasa ţărănească
Colectiv: Gheorghe Socol - cercetător şt. pr. I, coordonator
1. Scopul urmărit:
Identificarea, examinarea în detaliu şi evaluarea proceselor economico-sociale
pe care le-a cunoscut satul după 1989.
Desfiinţarea cooperativelor de
producţie, refacerea proprietăţii funciare private şi a exploataţiei agricole
individuale au pus satul într-o situaţie economico-socială nouă. Prevederile
Legii nr. 18 (legea funciară) au pulverizat suprafaţa arabilă a ţării în peste
patru milioane de mici proprietăţi (având în jur de 2 hectare fiecare).
Circa o treime din noii
proprietari locuiau la oraş şi aveau altă profesie de bază decât agricultura.
Adesea, domiciliul lor se afla la mare distanţă de locul unde au fost
împroprietăriţi. Este limpede că, în această situaţie, nu aveau cum să se ocupe
de pământ în mod direct şi s-au văzut nevoiţi să-l încredinţeze, pentru a fi
lucrat, unei rude, unei asociaţii sau unor arendaşi, neexistând piaţă funciară
până în 1998, în eventualitatea că ar fi preferat să-l vândă.
Un alt grup numeros de noi
proprietari este reprezentat de cei care, deşi locuiau la sat, erau salariaţi
la diferite întreprinderi ori instituţii de stat, astfel că fie le rămânea
puţin timp pentru a se ocupa de agricultură, fie nu aveau calificarea pentru a
o face, încât şi în cazul lor cultivarea terenului dobândit era o chestiune
destul de problematică.
Exista în sfârşit şi un al
treilea grup, cel al foştilor cooperatori, alcătuind aproximativ 28-30 la sută
din noii împroprietăriţi. Legea 18 i-a transformat brusc în ţărani particulari.
Prin definiţie, un ţăran
cultivă pământul şi creşte animale. Deşi insuficient, acum ţăranul are pământ.
Ca să-l cultive, i-ar trebui echipament agricol. Exceptând câteva unelte
mărunte care se pot găsi şi în gospodăria sa, în perioada cooperativizării
echipamentul agricol important a aparţinut cooperativei agricole ori staţiunii
de maşini. Cu uneltele de care dispune, cu greu poate face chiar şi o
agricultură rudimentară, ca la începutul secolului. Ar fi de dorit desigur să
se doteze cu un minimum de echipament, dar pentru asta ar avea nevoie de ceva
capital – şi nu-l are. Altă opţiune ar fi să apeleze la staţiunea de maşini,
dar aceasta practică tarife exagerate şi lucrează de mântuială. După cum se
vede, indiferent de varianta pe care ar merge, ţăranul nu iese bine.
Animale, de regulă, nu are
pentru a lucra cu ele la câmp, şi cu atât mai puţin pentru a deveni crescător
de animale. Dar spre deosebire de echipamentul agricol, unde aportul de capital
este considerabil, animalele se obţin cu cheltuieli mai mici şi, apoi, se pot
înmulţi. Dacă piaţa ar funcţiona echitabil, orientarea spre şeptel s-ar fi
putut dovedi profitabilă pentru ţăran. Curând însă avea să se constate că piaţa
cărnii şi a altor produse animaliere nu este avantajoasă pentru ţăran ci pentru
comercianţi – şi astfel speranţele că ar putea să se consolideze ca agricultor
privat crescând animale s-au năruit.
Deşi condiţiile în care a
redevenit producător autonom erau de-a dreptul imposibile, ţăranul a trebuit să
accepte situaţia şi să producă. La urma urmei, altă posibilitate să-şi asigure
existenţa sa şi a familiei nu exista, angajarea la oraş fiind acum, când
fabricile şi-au restrâns activitatea şi a apărut şomajul, imposibilă.
Nivelul de trai şi calitatea
vieţii ţăranului independent depindeau, pe de-o parte, de resursele pe care
acesta, ca producător, şi le putea crea singur şi, pe de altă parte, de
condiţiile pe care i le oferea contextul social local şi naţional. Baza de date
existentă în institutul nostru, precum şi alte surse de date, îmi vor permite,
sper, o reconstituire satisfăcătoare a calităţii vieţii ţărănimii la începutul
tranziţiei.
Restabilirea proprietăţii
funciare private şi a exploataţiei proprii l-au pus pe ţăran într-o situaţie cu
totul diferită de cea anterioară când era dependent de cooperativa agricolă.
Este însă firesc să ne aşteptăm ca situaţia aceasta nouă să evolueze, să
cunoască o dinamică. Cu trecerea timpului, unităţile economice se dezvoltă de
regulă. Alteori, ele regresează sau îşi încetează activitatea. Ca organizaţie
economică, exploataţia agricolă este supusă aceleiaşi legi de evoluţie.
Evoluţia exploataţiei agricole
private în anii care au trecut de la reconstituirea ei îşi va găsi expresia în
evoluţia calităţii vieţii celor ce trăiesc în cadrul ei, iar pentru forurile de
decizie macrosocială, pentru cei interesaţi de schimbările care au loc în
societate, pentru comunitate în ansamblul ei este foarte important să cunoască ce
se întâmplă la sat.
Obiectivul pe care şi-l propune tema este mult uşurat de existenţa unei baze de date acumulată în decursul a zece ani de anchete de teren sistematice, până în prezent insuficient valorificată. Fără alte cheltuieli pentru investigaţii la faţa locului, dar implicând desigur şi alte surse de informare, se poate obţine un tablou veridic al calităţii vieţii ţărănimii, cu aspectele lui întunecate şi eventual luminoase.
Etapa a II-a (2003). La început, eventual identificarea unor noi informaţii de ordin statistic, continuarea prelucrării datelor din baza I.C.C.V. şi, la sfârşit, redactarea finală care va înfăţişa pe larg cum a evoluat, şi de ce, calitatea vieţii ţărănimii în anii tranziţiei.
2. Originalitatea temei: Până în momentul de faţă, subiectul a fost abordat parţial, inclusiv de către cel ce propune tema actuală. Intenţia noastră este ca, acum, să realizăm o lucrare compactă asupra multiplelor aspecte ale calităţii vieţii ţărănimii, începând cu cele materiale (nivelul de trai) şi încheind cu cele ce se referă la posibilităţile de afirmare socială, mergând de la dimensiunile obiective ale calităţii vieţi şi până la reverberaţia lor subiectivă.
3. Beneficiari posibili: Organe de decizie politică, economică şi socială, cercurile academice, studenţi, toţi cei interesaţi de viaţa satului.
4. Forme de finalizare:
Studii parţiale publicabile în reviste, comunicări şi, în cele din urmă,
un volum.
